Iris, 8 luni

28 sept. 2016

Și iaca s-a dus vara... cu toate zilele ei cu soare arzător, cu ploi răcoroase, cu seri lungi și lumină din plin. A fost plină vara asta, cu drumuri acasă și prin alte locuri noi, iar Zmeurica cea mică-măricică a ținut pasul cu noi, iar pe lângă cele noi din jurul ei, s-a ocupat și de propriile ei descoperiri, care se tot schimbă de la lună la lună. Și au fost câteva și-n luna opt :)


Vara asta n-am stat locului, așa că după ce abia ne întorsesem din frumoasa vacanță de acasă, am pornit iar la drum, de data asta într-o călătorie prin nordul Spaniei, pământul ne-a fost pat, marea ne-a ținut de urât, iar cerul acoperiș. Să stăm undeva la cort la sfârșitul verii a devenit un obicei se pare pentru noi, și ne place să ne ținem de el în fiecare an. Am început acum vreo 5 ani, când entuziasmați ne-am luat un cort de 3 persoane. S-a plimbat cortul în toți anii ăștia pe unde am fost și noi, și în Vamă, și pe Transalpina, la Gărâna, pe lângă Duna lui Pilat, pe coasta Normandiei și a Bretaniei, cea de Opal, cea de Granit Roz, iar anul acesta am mers un picuț mai în sud, în Spania. Primul an am fost doar noi doi, anul următor doi și jumate cu bobulmicdemac în burtă, apoi când avea el vreo 7 luni, un pic peste un an jumate, apoi la aproape trei și cu zmeurica în burtică și iată anul acesta ne-am făcut loc toți patru în cortul cât de cât încăpător. Să vedem dacă o ținem tot așa :) Copiilor le-a plăcut mult, anul acesta recunosc că a fost cea mai relaxantă vacanță, chiar dacă a fost cu niscai aventuri. Poate că ne-am găsit un ritm, poate că nu am mai căutat să le facem pe toate, într-un anumit fel, ci am lăsat drumurile să ne ducă la locuri întâmplătoare, iar asta cred că e cel mai frumos. Mi-am tot propus să povestesc de escapadele astea și aici. Hai că poate le scot din cufărul de amintiri și le așez în fotografii și cuvinte și aici pe blog.

Domnița, în cele două săptămâni de colindat meleaguri spaniole, s-a adaptat ușor. De fapt se zice că cei mici se adaptează cel mai ușor la situații sau locuri noi, și că noi cei mari de fapt le subestimăm aceste capacități. S-a lăsat purtată peste tot și în orice fel, în brațe, în Manduca sau în cărucior. Totuși pentru că deja dădea semne clare că vrea să pornească de-a bușilea, i-am creat cât de cât ”condiții” pentru asta: ori în cort, ori pe pătură pe pământ, nisip sau iarbă. Bineînțeles că nu vroia să stea locului, și hop deja era cât colo. Cel mai mult însă și-a dat drumul după ce ne-am întors acasă, și limitele nu au mai fost așa înguste, cât o pătură de picnic. Mai întâi a explorat covorul din sufragerie, apoi sufrageria, a doua zi a mers mai departe și deja peste câteva zile cunoștea întreaga casă. Luca s-a luat și el după ea, ca să-și mai amintească cum e cu mersul ăsta de-a bușilea, iar împreună îl tot aleargă pe pisic dintr-o cameră în alta. Tot în această călătorie Iris a hotărât că se vede lumea mai frumos și interesant din poziție verticală sau aproape verticală, în șezut și fără sprijin - o fi având ceva excursiile astea sau poate doar faptul că s-au nimerit în aceeași perioadă, dar și Lucacinul tot într-o călătorie a căpătat aceste abilități. 

E toată un zâmbet copilița asta și mai râde și în hohote uneori. Ce ciudat că în priemele luni credeam că-i prea serioasă, nu schița nimic, spre disperarea tăticului care credea că ia uite, o să aibă o fată așa serioasă... Ei, nu știm noi cum o să fie ea, că toți trecem prin diverse schimbări, dar acum ne e de tot dragul și ne topim când ne zâmbește așa cald și frumos. Tot în excursie i-a mai apărut - țup - un dinte, iar acum are doi în colecție, cu care mănâncă mai cu poftă din aproape tot ce găsește pe masă, căci legat de aces subiect, se pare că stresul legat de diversificarea lui Iris a fost aproape minim, copilița asta aproape că mănâncă ce mâncăm și noi, bineînțeles evitând să-i dăm unele alimente (dulce, prea sărat, prea condimentat, pre procesat). În călătoria prin Spania a descoperit peștele și de-atunci rămâne preferatul ei. Legume, fructe, iaurt, brânză, pâine... gustă din fiecare cu poftă, spre deosebire de fratele ei care a devenit cam mofturos... dar deh, nu mă așteptam ca copilul meu, crescut cu blw, să mănânce chiar tot tot din farfurie. Mai încercăm să discutăm, să vedem ce putem face, că uite Iris să nu facă și ea la fel, dar în general îl cam lăsăm în pace, căci nici noi ăștia mari nu avem poftă tot timpul să mâncăm fasole verde păstăi și broccoli făcut la abur.

Iubirea lor însă crește odată cu ei, iar asta cred că e mai important decât ce ajunge sau nu în stomac. Dar cum orice iubire e presărată pe ici colo cu buline de supărări, a lor e tot așa, uneori au nevoie de spațiu și de noi părinții să-i împăcăm și să le explicăm că e normal să mai existe și astfel de momente. Într-o zi Luca construia o cale ferată și hop vine Iris și-i strică mare parte din construcție. Bineînțeles că l-a supărat - ”- Maaama, Iris îmi scrică trenul.... Ia-o de aici! - Și unde să o pun, Luca? e normal să nu știe încă, e mică. - Nu știu, pune-o în altă parte. Vreau să mă joc niliștit.”. Nu reușim tot timpul să trecem ca la carte prin astfel de situații, mai clacăm și noi, cu supărări, cu enervări, dar împăcările se termină tot timpul cu o îmbrățișare.


Povestea cu flori a acestei luni e una nu foarte de departe. Sunt aceste astre pe care le-am găsit înflorite când ne-am întors acasă. Le-am semănat în primăvară, alături de niște dalii (care pare că s-au pierdut..) iar când le-a venit vremea au și înflorit. Au crescut nu prea înalte, de fapt aș spune că sunt niște astre minione, dar pentru câteva săptămâni bune au umplut de culoare balconul.

2 comentarii:

  1. awwwww, fotografii din Spaniaaaa! <3 mai multe, mai vreau! :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi se pare ca Luca a actionat foarte bine atunci cand Iris i-a stricat jocul si te-a rugat sa o iei de acolo. In cartea "Creierul copilului tau" chiar e un exemplu similar. Practic, el si-a dat seama ca se enerveaza cand ea ii strica jocul si in loc sa dea frau liber emotiilor negative (ar fi putut de exemplu sa o certe pe ea sau sa o loveasca), te-a chemat (in ajutor, as indrazni sa zic) sa o iei de acolo.

    Ce frumoase sunt pozele voastre. Imi place jurnalul fotografic de fiecare luna si cred ca va fi o incantare pentru copilasii vostri sa le rasfoiasca peste ani si ani.
    Mi-ar fi placut tare mult sa-i fac si eu un astfel de jurnal Mariucai. Din pacate, n-am reusit (nu ma pricep sau ma navalesc prea mult alte griji si nu apuc sa intru in atmosfera).

    RăspundețiȘtergere