Zile de iarnă, cu gânduri bune în Noul An

14 ian. 2017

Ho-ho-ho și La mulți ani!, dacă mă primiți cu o urare de Anul Nou pe rit vechi :) Profit de ocazie să ies un picuț din b(âr)logul meu acoperit de troiene, să iau o lopată mare și să curăț zăpada de-o cărăruie ca să-mi fac loc să vă salut nițel cu câteva cuvinte și imagini de iarnă de pe la noi. Până s-or pune alte troiene pe aici...


În ultimii ani, la trecerea dintre ei, nu-mi umplu gândurile cu balanțe despre anul vechi și planuri pentru cel nou. Timpul se învârte ca un titirez în ultima vreme, uneori ne ia pe sus și pe noi în învârteala lui de nu mai știm cum, când și de ce. Vag îmi amintesc niște foi de jurnal pe când eram în școală sau liceu pe care-mi notam niscai planuri pentru anul nou, niște big hopes. Acele așteptări mari s-au transformat în timp în gânduri de bine, liniște și sănătate pentru noi, pentru cei dragi nouă și celor din jur. Cam atât îmi doresc la început de An Nou. Și probabil nu sunt singura. Cred că dacă le avem pe acestea, restul se rezolvă de la sine.

Chiar dacă domnului Timp îi cam place să ne ia în hora lui grăbită, cele câteva săptămâni de vacanță de iarnă au fost mai mult decât binevenite. Un cadou mai frumos nici că se putea. Am lăsat să curgă zilele în ritmul lor, dacă aveam chef să stăm toată ziua în pijamale, asta am făcut, dacă am avut chef de un pic de aer curat, am scos nasurile și năsucurile din casă, la niște plimbări pe străzile din apropiere sau parcul de care nu ne plictisim niciodată. Până și febra Crăciunului ne-a luat cam pe nepregătite, în preajma lui eu încă aveam senzația că mai erau câteva luni până vine Moşu'. Duse au fost nopțile când stăteam trează să coc biscuiți, să meşteşugăresc daruri şi felicitări - să fiu spiridușa Moșului, acum am preferat ziua să fiu mai mult prezentă cu cei dragi mie, iar noapte să dorm, când şi cum mă lasă cei mici, căci "viața bate filmul". Iarna ne-a făcut o surpriză cu niscai zăpadă, pe care n-o mai văzusem de ani de zile, cei mai mici chiar deloc. Am profitat să ieșim la o mică bulgăreală și la o plimbare cu sania chiar și pe 1 cm de zăpadă. Am împărțit câteva după-amieze alături de niște prieteni, la noi sau la ei. Ne-am adunat în jurul meselor de sărbătoare, bucurându-ne de cele de pe masă și ciocnind un pahar de vin cu gândul la o lume mai bună și amintindu-ne de anul care tocmai a trecut. A fost un an plin cu de toate, cu bune și cu mai puțin bune, așa cum au fost mulți alții de până acum. Pentru noi anul 2016 a fost un an minune, care ne-a adus la începutul lui o mică zmeurică, așa cum cel de acum 4 ani ne-a adus un bob-de-mac, iar de atunci viața noastră s-a umplut de un sens valoros. Nu-i ușor, dar parcă nici greu nu e. E bine.

Să fie Anul cel Nou un an bun și cuminte, liniștit și vesel, dar sănătos mai ales!

Iris, 11 luni

28 dec. 2016

Mai e un pic și ne bate Anul cel Nou la ușă, iar cu el și primul anișor al Zmeuricăi. Lunile s-au rostogolit parcă prea repede, dar pline au fost cu vârf, unele mai puțin, altele mai mult. Așa și luna a unșpea a copiliței.


Copiliță, copilă... căci deja semnele și trăsăturile de bebeluș sunt din ce în ce mai puține, așa îmi mai zic ceilalți care o văd, dar eu mă obișnuiesc mai greu cu ele, de fapt... să recunosc, încerc să mă obișnuiesc mai greu cu ele, ca să profit de moliciunea ei de bebeluș la nesfârșit, dacă se poate :).

Și luna asta a fost una plină și rotundă pentru ea și pentru noi. După ce un pic înainte să facă 10 luni s-a ridicat copăcel în piciorușe, în câteva săptămâni și-a dat drumul și la câțiva pași, încă nesigură, dar foarte entuziasmată. E atât de frumos să-i vezi pe copii cum își înving frica de necunoscut și încearcă lucruri noi, iar dacă se mai poticnesc sau mai cad, se ridică mai cu-n râset, mai cu-n plânset și reiau activitatea. De ce nouă ne este din ce în ce mai greu să facem asta? Dacă ne împiedicăm cumva, vedem asta ca pe un semn de renunțare și nu pe unul de a încerca mai mult... Poate pe drum s-au pierdut niște piese din acest puzzle, poate au contat și ceilalți prin prezența lor. Cred că libertatea este unul dintre cele mai importante și valoroase lucruri de care avem nevoie ca să creștem armonios. O libertate însă echilibrată, cu câteva limite care să ne ajute mai mult decât să ne încurce. Pe lângă limitele (mai grele la început) pe care e bine să le ”impunem” celor mici ca mai apoi când vor crește mari să poată singuri să se controleze, și încurajarea mi se pare că are o anumită limită. Dacă o facem prea mult și cu iz de laudă, înnăbușim dorința și curiozitatea lor interioară, tindem să creștem niște copiii dependenți de apreciere și atât. Dacă o facem prea puțin sau deloc, cred că tot nu e bine, căci făcând parte dintr-o familie, grup, comunitate, acțiunile noastre contează, dar și efectul lor asupra celor din jur, efect care se întoarce la noi sub formă de gânduri, păreri și aprecieri, dar și critici. Totuși e bine ca fiecare să-și găsească propriul ritm, iar cei mici mai ales.

Luna asta domnița ne-a încântat cu abilitățile vocative. A venit vremea și lui ma-ma-ma, după ce luni de zile da-da-da-ul a fost la loc de cinste. Un da-da-da ce se trage sigur dintr-un ta-ta-ta, căci ăștia doi au o relația nemaipomenită. Auzisem eu că fetele cu tații se împacă de minune, dar abia acum când o văd cât de mult se bucură când vine seara și aude cheia în ușă și tuști într-acolo în brațele lui, îmi dau seama de iubirea asta a lor, care crește odată cu domnița. Și mă bucură enorm, la fel cum mă bucură grija pe care i-o acordă el ei. Îmi amintesc de primul an cu Luca și lucrurile nu stăteau la fel, în sensul că brațele mele erau mai ocupate de copil decât de ale lui, și nu cred că nu exista dorința paternală, dar cred că instinctul meu matern era mult prea puternic, eram eu mai stresată, mai super-protective, aveam mai puțină încredere în abilitățile tăticești. Acum lucrurile însă s-au aranjat într-un echilibru, avem mai multă încredere în noi, dar mai ales în celelalt, iar eu recunosc cu mare drag că tații sunt niște tipi foarte faini. Să revenim însă la acel ma-ma-ma... pe care-l pronunță Zmeurica când mă vede (sau uneori și celorlalți membri ai familiei). Într-o zi mi-l șoptea așa dulce la ureche, repetându-l după mine. Ținând-o așa în brațe, căpșorul ei ascuns între căușul umărului meu, mi se părea că zburăm într-un balon de fericire, ea simțindu-mi căldura, eu simțindu-i moliciunea, dansam învăluite de aceste silabe ma-ma.. ma-ma.. ma-ma... Pentru câteva clipe am crezut că am oprit timpul în loc, iar aparatul meu de înregistrat amintiri, cel din adâncul inimii a pus acolo una dintre cele mai minunate trăiri.

Nu mai știu dacă am pomenit deja despre jocul celor doi prichindei. Când era Iris abia un boț de bebeluș, de doar câteva săptămâni, mă întrebam când și cum va începe joaca cu fratele mai mare. De multe ori m-am gândit dacă diferența lor de vârstă o să-i apropie sau dimpotrivă, o să creeze o lipsă de interes din partea lor. În timp însă ne-am dat seama că legătura asta nu ține neapărat de diferența de ani dintre ei, ci de atenția pe care o primesc din partea noastră, dar și de libertatea de care am pomenit mai sus, ambele în echilibru. Astfel se simt în siguranță și se regăsesc unul pe celălalt. Luna asta de când cea mică se mișcă mult mai în voie prin casă, Luca o ademenește la niște jocuri de-a prinselea, ascunzându-se pe după mobile, pe sub scaune, printre picioarele noastre dacă se poate. Uneori ne prind și pe noi în hora lor de veselie :) Într-o zi chiar au trecut la un nivel avansat de-a prinselea, când Iris a descoperit treptele. Ajunsesem într-o zi mai devreme la grădiniță după Luca și am lăsat-o un pic pe jos pe holul de la intrare unde sunt și niște trepte. Copiii se auzeau sus, Iris a recunoscut vocea lui și a zbughit-o într-acolo, dar hop i s-a ivit în cale ceva necunoscut până acum - treptele. S-a uitat ea, s-a învârtit până și-a dat seama care-i treaba cu invenția asta și atât i-a trebuit, le-a urcat din prima, apoi din a doua și mai repede. Deja și uitase de Luca, treptele erau tot ce avea nevoie, că nu mai puteam pleca de acolo, de fapt a trebuit să o cam iau pe sus cu niște plânsete, bineînțeles. Iar de atunci când vede trepte, asta să-i fie jucăria micuței escaladoare.

Luna asta a mai fost plină și cu alte activități, la care domnița a fost direct sau indirect prezentă. Vremea schimbătoare ba ne-a scos pe afară, cu căciuli pe cap sau fără ele, ba ne-a ținut în casă și prin vizite pe la prieteni. Decembrie la noi e luna care dă startul sărbătorilor de iarnă, iar pentru pitica mică a fost prima dată să participe, am început luna cu o întâlnire românească cu prieteni la noi acasă, așa cum ne place să o facem de câțiva ani încoace de când ne-am regăsit pe meleaguri străine. Apoi e sosirea lui Moș Niculae sau prin locurile astea i se mai spune și Sinterklaas, care ne-a vizitat și a lăsat fructe (care au venit la pachet și cu doi dințișori, numai buni de ronțăit) în ciubotele frumos aranjate la ușă (nicio nuielușă am găsit în ele, drept urmare înseamnă că am fost cuminți), apoi mai marele familiei s-a lăsat și el cu o petrecere minimalistă, pe gustul lui.


Cumva luna asta florile nu ne-au apărut în cale, ce să-i faci, e lună de iarnă. Dar tot lunile astea de iarnă răscolesc amintiri de vară și verde și culori din grădina cu flori a mamei. Floxul de mai jos sunt unele dintre ele...

Iris, 10 luni

12 dec. 2016

Țup încă o lună pentru micuța Zmeurica, iar eu deja simt că intru în perioada când în capul meu se amestecă multe déjà vu -uri, amintiri de acum un an, când era un ghemotoc la mine în burtă...


Domnița luna asta s-a întrecut pe sine cu noile ei descoperiri. După ce câteva luni de zile și-a dezvoltat abilitățile de mișunătoare-mică-în-patru-labe, participând la adevărate curse prin casă cu Lucacinul sau motanul, într-o zi hop-țup și se ridică în picioare, tremurând un pic și cam nesigură. E adevărat că eu începusem să-mi pun întrebări și să-mi umplu capul cu griji (inutile de cele mai multe ori) văzând că de atâta vreme nu are niciun semn să facă acest pas, mai ales că frățiorul ei se ridicase în picioare cu o lună înainte, el fiind și prematur (da, da, știu și recomand că nu e bine să compari abilitățile copiilor, dar îmi scapă și mie uneori). Doar că nesiguranța asta s-a transformat în câteva zile într-un mare entuziasm și bucurie pentru ea, căci i-a dat o mai mare libertate de mișcare și explorare (da da, rafturile alea pline cu lucruri și cărți sunt la îndemâna ei acum). Bineînțeles că au fost și bufnituri la început, urmate de lacrimi și alinări în brațele noastre, dar cumva a învățat să și coboare ca să nu se mai lovească. Cel mai preferat loc de a se ridica în picioare este geamul spre balcon, e fascinată de el și de fapt dacă deschidem ușa fuge într-acolo  :)

Am ținut pasul cu vremea și am profitat de câteva plimbări în culori de toamnă mai răcoroasă pe afară, prin parc și printr-o pădure din apropiere unde ne mai place să mergem când simțim nevoia unei escapade din oraș. Iar când vremea n-a mai fost așa prielnică, ne-am adăpostit în bârlog. Tot pe o zi din astea mai gri am fost prima dată în formula de patru la piscină, unde copilița s-a simțit în largul ei în apă, dar frățiorul ei mai ales. Totuși încă mi-e mare nedumerirea de ce acolo se udă și se stropesc din cap până-n picoare, iar acasă când e vorba de făcut baie și spălat pe cap, mare e necazul și se lasă musai cu o găleată de plânset?

Comunicare cu cei din jur a devenit mai vizibilă și mai interactivă. E o vorbăreață, nevoie mare, domnița asta a noastră. Gângurește și încearcă diverse silabe. Deocamdată tot da-da-urile, a-da-urile sunt preferatele ei, dar chiar în ziua când a făcut zece luni, a încercat și un ma-ma, care uneori îi iese un ba-ba, dar sunt ambele la fel de dulci. Mă topesc când o aud cum gângurește, vorbește singurică sau îl mai muștruluiește pe motan sau se ia la discuții cu jucăriile sau diverse obiecte din casă. Și îi place să socializeze, se bucură mult când avem vizitatori, mai ales copii sau când mergem noi în vizită, e mai tot timpul ”asaltată” de colegii lui Luca de la grădiniță (mai ales fetițele mai mari care vor să o pupe, să o mângâie pe față și ea le răspunde cu un zâmbet) sau la locul de joacă unde am mers prima dată luna asta cu ea și cu Lucacin. Se simțea în largul ei acolo, printre alți copii și jucării și mă gândeam eu așa că așa e cu copiii ăștia născuți acasă, se simt acasă oriunde :).

Face cu mâna, când aude și vede un pa-pa. Cred că a învățat asta cel mai mult la despărțirile de dimineață, când Lucacinul și tata pleacă, unul la grădiniță, altul la serviciu, iar uneori aceste despărțiri nu sunt deloc vesele, căci plânge după ei, sursa ei de joacă și năzbâtii. Dispoziția îi revine apoi sau se liniștește cu un lăptic dulce și un somn de dimineață. Cred că n-am pomenit nimic până acum despre somnul ei, și cel de zi, și cel de noapte. Poate că tocmai, avem norocul, că doarme liniștit și bine și atunci ni se pare totul normal. Încă are vreo trei somnuri de zi, unul de dimineață, altul de prânz și încă unul mai pe seară, deși deja de ceva vreme face tranziția spre două, iar în felul acesta după cină nu mai rămâne timp de joacă și mergem direct la somn, care cu un lăptic, care cu o poveste de seară (și uneori o porție de nani și lui). Recunosc că de când am adus această schimbare - cina mai devreme, somnul la fel -  în programul nostru, inspirați de trendul local (când la ora 5 seara nu mai vezi pe nimeni în parc, chiar și în lunile de vară, când soarele apune abia pe la 10 seara) am observat o îmbunătățire în starea noastră generală, a tuturor. Mai ales la Lucacin, care nu mai e așa obosit și dat peste cap de energia pe care o acumulează în timpul zilei. Mai doarme și el la prânz, dar doar la grădiniță, în zilele în care e acasă nici pomeneală de dorință de a se potoli nițel, căci copilul ăsta e un titirez toată ziua și acum o învață și pe surioara lui tainele titirezatului năstrușnic :)

Cum iarna și-a arătat un pic semnele ei și virusaurii care îi țin companie au început să bată pe la ușa noastră, în speranța să găsească un adăpost mai călduros. Și l-au găsit, ba într-un disconfort la stomac și o răceală la Luca, ba într-o tuse și muci la Iris și se pare că nu le-a fost de-ajuns, hapsâni ce sunt și m-au atacat și pe mine, destul de dur că două zile am fost doborâtă la pat. Bine că cel mai mare al familiei a fost mai rezistent și a avut grijă de noi. Într-o noapte ne-am speriat cam tare când domnița făcuse și febră aproape de 40, dimineața însă a fost mai ok și am relizat că era un simptom al dinților, o pereche nouă de incisivi centrali de sus. Apariția lor i-au creat ceva disconfort la început, dar în timp s-au dovedit a fi numai buni pentru micuța ronțăitoare și mare pofticioasă.


Ziceam mai sus de somnul domniței și că avem norocol că adoarme și doarme ușor, fără treziri noaptea (în afară de cele de lapte). Poate tocmai de asta, că se odihnește bine noapte, ziua nu are nevoie de prea mult somn, uneori chiar unul de 30 de minute îi e suficient. Recunosc (probabil nu sunt singura mamă, hihi, cu astfel de doleanțe) că mi-ar plăcea un picuț mai lung, să apuc și eu să fac una - alta (să scriu pe blog mai mult și mai des, de exemplu :) ) sau să mai meșteșugăresc ceva creativ. Am găsit niscai timp însă să mai fac câteva flori de hârtie, iar ele sunt povestea acestei luni. O poveste ce se întinde de prin luna august, când un amic m-a rugat să-i fac câteva flori pe care să i le dea în dar mamei lui... continuarea poveștii într-o altă postare.

Un buchet de vară din flori de hârtie

20 nov. 2016

Zilele astea lucrez la niște flori de hârtie, un buchet promis de acum câteva luni și care încă nu s-a lăsat finalizat. De fapt mi-am dat seama în timp ce meșteșugăream la ele, că florilor de hârtie tot timpul le mai poți adăuga câte un detaliu, ba o petală, un boboc, ba o frunză... Și în timp ce lucram la aceste flori mi-am adus aminte că n-am povestit aici pe blog despre un alt buchet de flori de hârtie pe care l-am făcut astă vară.


Aceasta-i de fapt și povestea cu flori a celei de-a șaptea luni cu domnița Iris, iar povestea-i scurtă - în timpul vacanței de vară, câțiva părinți de la școala lui Luca au închiriat un spațiu unde au organizat diverse activități creative și sociale pentru copii și adulți, iar eu m-am trezit într-o zi cu un mail și o întrebare dacă nu aș vrea să țin un atelier despre flori de hârtie. Am spus da, fără să ezit, deși nici măcar nu eram în oraș, fiind încă în vacanța de acasă. Și cum cu entuziasmul nu te pui, am avut o săptămână la dispoziție să mă organizez, asta imediat după ce ne-am întors pe meleagurile belgiene. De data asta participanții la atelier au fost copii, surpriză! căci nu știam asta dinainte, lucru ce mi-a dat mari emoții în ziua respectivă, atât din cauza abilităților mele lingvistice aproape lipsă în materie de olandeză, dar și pentru că florile de hârtie, cel puțin cele care le pregătisem eu, necesită niscai tehnici un pic mai greoaie pentru cei mici... Totuși a fost apreciat atelierul și îndrăgit de micii florari. Buchetul pe care l-am pregătit drept inspirație a pornit tot dintr-o inspirație - grădina mamei, care vara asta, ca de fiecare dată m-a bucurat prin culori și felurite soiuri de flori. Dimineața, când soarele nu era așa dogoritor îmi plăcea să mă plimb printre ele. Așa că am lăsat cartea cu șabloane la o parte și cu gândul la acei clopoței/Campanula, câteva margarete, trandafirii în culori pastel, niște margarete galbene/Rudbekia, câteva flori de Cosmos (pe care le-am găsit înflorite chiar și pe balconul nostru la întoarcere), dar și niște anemone de primăvară... cu ele în gând am făcut acest buchet colorat și armonios. 

Iris, 9 luni

Aproape nouă luni de viață în burta mea și nouă luni în afara ei, micuța noastră Zmeurica. Mă uit la ea, așa cum mă uit și la frățiorul ei și încă mă minunez ca un copil ce descoperă cu fasinație o jucărie nouă, cum din ceva infim de mic cresc și se transformă în niște omuleți așa ca noi, fiecare cu felul lui de a fi.


Să nu mă mai păcălesc, timpul fuge iar eu tot amân poveștile lună de lună cu micuța noastră Iris. Ce să-i faci când timpul petrecut cu ea și cu frățiorul ei e mai dulce și mai important decât cel din fața ecranului. Mai valoroase sunt amintirile pe care ni le facem împreună, deși îmi place să le așez frumos și aici în câteva cuvinte. În ultima vreme, am jonglat însă cu procrastinarea în cel mai exemplar mod posibil, amân lucrurile de dimineață pentru a le face seara, pe cele de luni pentru vineri și pe cele de săptămâna asta pe ailaltă sau când oi avea timp. Așa am amânat și povestea asta, că uite s-au adunat mai multe lucruri interesante despre ea în ultima lună, iar eu încerc să mi le amintesc pe cele de acum aproape două și sigur deja le cam încurc... o fi astenia asta de toamnă, hai că mi-am găsit scuza :).

Mi-e dor de ea bebeluș (primele luni cu ea ghemotoc parcă au trecut prea repede, of...), dar recunosc că mi-e drag să văd cum se dezvoltă și să-i observ dorința de a cunoaște și curiozitatea. Deși știm că nu e bine să facem asta, inevitabil ne comparăm copiii, ne întrebăm cum era Luca la vârsta ei, ce face ea și cum făcea el. Poate e ceva normal la al doilea copil, dar observăm la micuța noastră un spirit independept, ceea ce credem noi că-i un lucru bun. Mănâncă singură - metoda de auto-diversificare pare să-i placă mult - și chiar e o pofticioasă în comparație cu frățiorul ei cam mofturos. Își face de lucrujoacă mereu prin casă, de când a prins putere să meargă în patru labe explorează casa, a prins și o viteză mare, pleosc-pleosc, ba e aici, ba-i acolo. Îi place mult datul în leagăn, vai ce mult îi place. Cred că prima dată am pus-o în leagăn pe la 8 luni, dar apoi de fiecare dată când mergem în parc, la leagăn stăm și stăm și stăm, căci copilița asta nu se mai satură și râde în hohote mai ales atunci când o dă Luca. Îmi amintesc că lui Luca îi era cam frică, abia pe la 2 ani și vreo 9 luni a prins curaj să vrea în leagăn și în ziua aia abia după vreo 40 de minute a zis ”gata” la cât de mult i-a plăcut.

Ceva mai nou este faptul că a început să interacționeze cu noi sau asta s-ar traduce că ne copiază gesturile. Într-o zi când plecam din parc și le făceam cu mâna unor copii, a ridicat și ea o mânuță și a făcut un gest de pa-pa, pe care l-a tot repetat și cu noi apoi. Se bucură enorm când vine Luca de la grădiniță și cred că a început să-și dea seama de plecările lui dimineața și a lui tata, pe care la fel, îl întâmpină seara cu cel mai mare entuziasm. Cred că-și recunoaște și numele deja, căci atunci când o strigăm se întoarce curioasă să vadă ce, cine a chemat-o și neapărat îți răspunde cu un zâmbet.

Într-o zi, după ce l-am luat pe Luca de la grădiniță am mers în parc și i-am pus în leagăn pe amândoi iar Luca îmi zice ”știi mama, cred că lui Iris nu-i mai e dor de mine...”, ”de ce crezi asta?” îl întreb eu un pic îngândurată de această idee, ”păi pentru că acum sunt lângă ea, nu mai sunt la școală”. Cam așa se rezumă iubirea asta între ei, crește frumos și armonios. Dar totuși deja observ niște semne de prea multă iubire, care se transformă uneori în ceva supărări și apoi în lacrimi. Ar lua-o în brațe tot timpul, să o pupe, să o îmbrățișeze, dar ei uneori i se pare prea mult, așa cum și lui i se pare prea mult când ea îi strică turnurile și aranjamentele de tren și ies niscai scântei. Auzisem mai demult că frații mai mari sunt foarte protectivi la început, cât cei mici sunt foarte mici și nu prezintă vreun ”pericol”, dar atunci când aceștia mai cresc și-i ajung din urmă cu nevoile, ah.. atunci își dau seama că de fapt devin ca ei și trebuie să ”concureze” și să împartă, fie că-i vorba de jucării sau spațiu, fie timp și afecțiune. De aici și acea gelozie între frați. Cred că asta e un preview la ce va urma, suntem conștienți de asta, dar sperăm totuși să-i menținem într-un echilibru pe care să și-l găsească singuri.


Semnele de toamnă și-au făcut încet prezența și pe aici. Aș putea să las câteva fotografii despre toamna asta, dar am o poveste frumoasă ce se întinde de mai mult de un an - o grădină botanică din apropriere, pe care am vizitat-o în trei anotimpuri și care ne-a impresionat de fiecare dată. Și fiecare vizită a avut o legătură cu Zmeurica noastră, la prima a fost doar un gând, la a doua se cocea deja în burtă și la a treia o țineam în brațe.