Tort de vară cu flori cristalizate

24 sept. 2016

Luna iulie ne-a prins în grădina de acasă. Când am ajuns acolo credeam că voi găsi belșugul de zmeură ca din verile trecute, dar cu anotimpurile și natura nu te pui, își fac ele socotelile într-un fel anume, iar roadele nu sunt în fiecare an la fel. Așa că anul acesta am prins sfârșitul sezonului de zmeură, însă grădina de flori a mamei era plină și colorată, drept pentru care povestea cu flori a Zmeuricăi lună-de-lună s-a transformat într-una dulce, aniversară, ca pentru cele 6 luni împreună.


Curiozitatea și dorința de a încerca gustul florilor le am demult. Doar că știu foarte puțin despre ele și despre lumea plantelor. E adevărat că primul gând care ne vine în minte, nouă ăstora neștiutori, este că dacă sunt otrăvitoare? Dar multe dintre ele nu sunt, dimpotrivă, plantele (și nu mă refer la cele care fac parte din alimentația noastră de zi cu zi) din jurul nostru au atâtea ”posibilități” nu doar vizuale, ci și nutritive, medicinale și-n alte scopuri. Eu mi-am găsit inspirația la Ierburi Uitate de care sigur ați auzit și îmi fac curaj să mai recunosc și să încerc diverse ierburi și mi se pare fascinant că putem face asta. De la atâta industrializare și consumatorism ne înstrăinăm de natură și de belșugul ei. Și e păcat.

Cum ziceam mai sus, m-a găsit luna iulie, cu ”tema” aproape nefăcută - zmeura în grădina mamei era pe terminate și eu ce era să mă fac? Am privit spre cealaltă parte a grădinii - cea cu multe, multe flori și am zis că trebuie să le încerc. Am cules câteva - trandafiri (despre care am înțeles că nu doar cei pentru dulceață sunt comestibili, dacă au un miros plăcut, atunci sunt ok pentru consum și alții), flox și crăițe/marigold, despre care am citit înainte că ar fi comestibile.


Apoi le-am pregătit pentru a le cristaliza, un proces foarte frumos și delicat, deloc complicat, dar îndrăgit și de cei mici, Lucacinul a vrut neapărat să-mi dea o mână de ajutor.

Am avut nevoie de următoarele:
  • diverse petale de flori comestibile
  • un bol cu apă
  • câteva prosoape de hârtie
  • un albuș de ou bine bătut
  • zahăr (eu am folosit alb)
  • o pensulă subțire
  • o suprafață plată acoperită cu hârtie de copt
Am desprins cu grijă petalele de mijlocul florilor și le-am clătit nițel într-un bol cu apă. Puteam să evit acest pas, fiind flori din grădina mamei, neatinse de strop de chimicale, totuși mai prinseseră ele niște praf. Delicat apoi le-am șters cu un prosop de hârtie și le-am lăsat să se usuce complet pe altul. Le-am uns - pictat cu pensula - cu albuș bine bătut pe o parte și alta și le-am presărat apoi cu zahăr din belșug, astfel încât să fie acoperite ambele părți. Le-am așezat pe hârtia de copt și le-am lăsat la uscat într-un loc bine aerisit și ferit de lumină cam pentru 12-24 de ore. Albușul și zahărul împreună au un efect de cristalizare, firele de zahăr se lipesc de albușul încă umed și apoi după ce acesta se usucă se formează un fel de crustă ce menține forma petalelor. Am observat că petalele pe care nu le-am acoperit în întregime cu albuș (Lucacinul mai ales) s-au ofilit și pierdut forma inițială.


A doua zi, după ce m-am convins că nu am dat greș la etapa de dinainte și că petalele erau într-adevăr cristalizate, am purces la pasul următor, să fac un blat de tort și o cremă. Ambele foarte simple, ușoare, căci pe căldura de afară nici nu ai fi poftit la altceva.

Ingrediente pentru blat:
  • 125 gr unt moale, la temperatura camerei
  • 150 gr zahăr
  • 2 ouă mari
  • 250 gr făină
  • 3 lg praf de copt
  • 1 lg sare
  • 300 ml lapte bătut
  • 2 lg extract de vanilie
Note: lg - linguriță

Crema:
  • 250 ml frișcă/smântână lichidă
  • o lingură zahăr brun sau sirop de arțar sau alt îndulcitor
  • opțional: câteva linguri de dulceață de fructe, eu am ales una de caise, pe care mama o pregătea în acele zile. Dacă prindeam și cea de zmeură, sigur asta era favorita...

Cuptorul se preîncălzește la 190°C, o formă rotundă de chec (cu pereți/fund detașabil) se unge cu unt.

Untul moale se freacă bine cu zahărul, folosind telul de mână sau cel electric. Se adaugă și se încorporează pe rând ouăle în amestec.

Într-un alt vas se amestecă făina, praful de copt și sarea.

Se încorporează gradual ingredientele uscate în amestecul lichid alternând cu câte un pic de lapte bătut. Se adaugă la final extractul de vanilie.

Se toarnă în forma de copt (sau se poate împărți egal în două forme la fel) și se coace cam 25 de minute, până capătă o culoare arămie. Se mai verifică cu o scobitoare dacă blatul e copt bine. După coacere se mai lasă un pic în formă și apoi se răcește complet pe un grătar. O să recunosc că la mine ceva nu a mers chiar ca la carte sau poate nu am deslușit eu suficient de bine tainele cuptorului mamei. După ce am scos blatul, bine crescut în cuptor de altfel, acesta hopa-țup s-a dezumflat ca un balon. Mi se mai întâmplă asta și încă nu am rezolvat misterul unui blat perfect copt. Keep walking baking, dear!

Pentru cremă nu m-am complicat: am bătut smântâna lichidă cu nițel sirop de arțar până s-a îngroșat bine.


A urmat apoi partea cea mai frumoasă: asamblarea și ornarea. Am tăiat blatul de tort în două părți cât de cât egale (după pățania de mai sus). Am pus un pic mai puțin de jumătate de cantitate de cremă peste o jumătate și am întins-o până spre margine. Am turnat câteva linguri din dulceața furată de la mama (pe care am făcut-o piure cu un mixer înainte) și am făcut niște vârtejuri cu ajutorul unei scobitori. Am pus cealaltă jumătate de blat peste și am acoperit tortul cu restul de cremă de frișcă.

Restul e poveste... M-am jucat cu petalele de flori și câteva fructe proaspete din grădină și le-am aranjat delicat pe suprafața tortului, pornind de la un capăt, în cerc spre altul. N-am urmărit un model anume, ci mai degrabă după fantezia de moment, ba o petală de trandafir, ba o boabă de coacăză, o floare de flox, o mură, înc-o petală de crăiță, o picătură de dulceață și tot așa... Rezultatul a ieșit tare frumos și bun, asta mi-au zis-o și oamenii dragi din familie cu care am împărțit tortul aniversar al Zmeuricăi. Ea s-a ales doar cu privitul, căci pentru gusturile ei ar fi fost mult prea dulce un astfel de răsfăț, dar o să aibă ea timp să și încerce minunății din astea. Mama sigur o să se ocupe, dar toate la timpul lor :)


Iris, 7 luni

13 sept. 2016

Ei, ne-am luat cu vacanțele, soarele ăsta generos de vară târzie și am lăsat povestea lunii un pic să aștepte. Cum însă cealaltă ne bate la ușă, profit acum de somnul de dimineață al copiliței și să povestesc nițel despre noile ei descoperiri și năzbâtii din cea de-a șaptea lună.



Luna asta, ca și luna trecută, iar am împărțit-o între două case, acasă-ul de la bunici și acasă-ul nostru. După ce am mai stat și ne-am mai bucurat de viața la țară, de legumele și fructele cu gust bogat din grădină, de compania verișorilor plini de șotii, de alinturile bunicilor și de serile călduțe de vară, ne-am făcut bagajele (în care iarăși, dom'le, niște virusauri neobrăzați nu știu, nu-mi explic cum, și-au făcut loc și ei, de ne-au procopsit cu niște febră și muci), am urcat și coborât din trenuri și avion și am revenit cu bine pe la casele noastre. Ne-am dat seama însă după ce am ajuns că uitasem ceva... soarele călduros, căci pe meleagurile belgiene am găsit o vreme ploioasă și gri, ca de obicei.

Încetișor ne-am reluat ritmul, ne-am reconectat cu casa, cu locurile și oamenii apropiați de aici. Fiind obișnuiți să stăm cât e ziulica de lungă afară, Lucacinul cum se trezea dimineața dădea alarma că vrea în parc, așa că dacă vremea ne-a permis, acolo am mai colindat. Copilița s-a readaptat natural și lin. A tot exersat să stea în șezut și poate mai entuziasmant mersul de-a bușilea, mai ales având și pe cine să urmărească cu așa fascinație... cum pe cine? pe Koshka! Spre surprinderea noastră acesta parcă o face dinadins, când știe că urmează să fie smotocit neintenționat - se întinde exact lângă pitică și ea, hop se aruncă în față spre el. S-a lăsat cu niscai supărări, niște zgârieturi și lacrimi, dar încercăm să le găsim o cale de comunicare mai blândă.

Legumele, fructele și altele de pe masă îi sunt la fel de interesante, a mai gustat și din ce mai gătim noi, se mai uită și la fratele ei poznaș care o învață deja prostii: ”Nu, Iris, broccoli-ul n-are niciun gust!” și încetișor devine o mică gurmandă. Iar în ajutor i-a venit și primul dințișor, pe care l-am descoperit într-o seară când ne mai jucam un pic înainte de somn și hop îmi ia degetul să-l molfăie nițel, iar eu mai n-am sărit în sus de surpriza ascuțită - un colțișor îi ieșea din gingia de jos. E așa o diferență frumoasă să fim toți patru la masă și să ne bucurăm împreună, care mai mult, care mai puțin de ce avem pe ea. Iar dacă mai împărțim bucatele și cu alții, bucuria și plăcerea sunt și mai mari.

Iubirea dintre ei doi crește odată cu ei. Îmi amintesc grijile pe care mi le făceam acum un an, când ea era încă în burtă, iar Luca era singurul burețel absorbant de iubirea și atenția noastră. Nu-mi puteam imagina legătura asta între ei, nu știam cum se va împărți iubirea noastră pentru ei. Aș fi putut să-mi închipui, căci și eu am frați. Dar poate că cel mai bine am văzut, văd și simt asta de când s-a născut Iris. Legătura lor crește natural, normal și frumos, chiar dacă pe alocuri mai apar ceva nemulțumiri și supărări, normale și ele.


Și luna asta s-a lăsat cu o poveste despre flori: unele de hârtie pe care le-am pregătit pentru un al atelier ținut imediat după ce ne-am întors. Mi-a plăcut tare mult să le fac, inspirație mi-a fost grădina plină de flori de vară a mamei, câțiva Cosmos pe care i-am găsit în balcon și frumoasele anemone de primăvară. Despre ele, într-o altă postare (oh, se tot adună aceste alte-viitoare-postări, știu, dar le găsesc eu și lor timpul)

Fructată - înghețată ”de casă” cu fructe din plin

4 aug. 2016

Vară, vară, vară, va-ră...  cald, cald, vară, cald... caniculă, caniculă, ca-ni-cu-lă... înghețată fructată, înghețată, fructată, în-ghe-ța-tă, înghețatăăă! Răcoritoare, plină ochi de fructe și numai bună pentru toropeala asta și mai ales de topit poftele dulci ale celor mici. Și ale celor mari, căci e tare bună, aveți cuvântul meu!


Mai întâi de toate trebuie să spun că înghețata asta la care mă refer eu nu prea se încadrează la definiția înghețatei - ”un desert rece creat din produse lactate, cum ar fi laptele și smântâna, combinate cu asezonare și îndulcitori precum zahărul” - prin conținutul redus de lapte, dar nici modul de preparare nu e chiar cel folosit la înghețata normală, ingredientele se amestecă încet la rece împreună cu o doză de aer, pentru a preveni formarea cristalelor de gheață. Nici gălbenuș de ou nu pun, așa cum apare în rețetele de casă pentru a da o consistență cremoasă înghețatei, unele fructe conțin substanțe pentru a avea un efect asemănător. Ce fac eu seamănă mai bine cu un smoothie din diverse fructe trecut oleacă prin congelator, așa că i-am zis fructată.

Am început să fac această fructată cam de vreun an și ceva, când mă zbăteam mai mult în alegerile legate de alimentația copilului Lucacin - să nu fie procesate, cât mai proaspete, fără prea-mult-zahărul-din-comerț, cât mai naturale. E adevărat că ne-am mai relaxat între timp, pot spune că ne-am echilibrat, adică atunci când avem poftă de ceva dulce ronțăim și ciocolată sau biscuiți de la magazin, mai luăm și frietjes cu sosuri asortate, iar când n-am eu chef de plămădeală comandăm o pizza cu de toate. E ok. Ne luăm și înghețată, recent am descoperit o gelaterie cu niște combinații de ingrediente cărora le reziști greu chiar și dacă plouă și e frig. Și cu greu uneori încerc să duc un pact de înțelegere cu Lucacinul când mergem în parc și hop atunci și mașina de înghețată vine și se propește la intrare, chiar și la 15 grade de căldură afară și o puzderie de copii alergând bucuroși cu cornete pline de înghețată în diverse culori. Însă de obiceiul de a face înghețată de casă nu m-am lăsat, ba chiar am încercat să fac și eu diverse combinații de fructe și ingrediente, inspirată de ce-am gustat, ce mi-am imaginat sau ce fructe am găsit la îndemână. E bună și-i place mult Lucacinului, dar și nouă ăstora mari, iar nu peste mult timp mai vine și Zmeurica cu o viteză pofticioasă din urmă.


Rețeta nu-i complicată și nici nu o să dau indicații sau cantități exacte. Câteva fructe (gongelate în prealabil*) se pun într-un robot de bucătărie și se mărunțesc bine până compoziția capătă consistența unui smoothie/piure fin. Dacă nu e prea dulce, eu mai pun și nițel sirop de arțar sau miere. Dacă vreau să iasă mai cremoasă, pun și nițel iaurt gras/grecesc. Recent am încercat și cu smântână lichidă. Pentru o consistență densă am pus în unele combinații și unt de arahide. Se toarnă compoziția în forme și se pune la congelator cam 12 - 24 ore. Un pont pentru a le scoate ușor din forme este să fie trecute sub un jet de apă fierbinte.

* am descoperit că dacă congelez fructele sau o parte dintre ele înainte, compoziția nu mai iese așa apoasă, ci mai cremoasă și pufoasă, iar înghețata nu va forma așa multe cristale de gheață. Bineînțeles că dacă aveți un aparat de făcut înghețată, pasul acesta nici nu mai e necesar.

Mai jos sunt câteva dintre combinațiile de fructată pe care le-am făcut anul acesta. Poftiți la inspirație și o cupă răcoroasă de vară! :)


Căpșuni congelate, lapte de cocos, sirop de arțar, un pic de lămâie, mentă și busuioc proaspăt. Căpșuni și iaurt am mai făcut, dar această combinație în care am pus lapte de cocos, mentă și busuioc a ieșit ceva extraordinar, un gust răcoros de vară.


Banane gongelate și kiwi verde și galben. M-a inspirat un sorbet pe care l-am încercat la gelateria mai sus menționată. Bananele fiind suficient de dulci nici n-a mai fost nevoie de îndulcitor. În plus banana, ca ingredient pentru înghețată, este foarte bună pentru cremozitate.


Straturi de iaurt grecesc amestecat cu nițel sirop de arțar și vanilie, granola crocantă făcută în casă și un piure de căpșune (le-am copt la foc mic cu un pic de zahăr brun). Un mic dejun pe care poți să-l mânânci din bol sau direct de pe băț în zilele prea călduroase.


Amestect de iaurt și smântână lichidă îndulcit cu sirop de arțar și un piure de caise coapte la foc mediu în cuptor cu-n pic de sirop de arțar. N-am putut să rezist să nu profit de belșugul de caise dulci și zemoase de acasă. Caise, ca prunele de exemplu, conțin pectină care are proprietatea de a îngroșa și gelifia compozițiile.


Zămos/pepene galben congelat și mentă proaspătă. O combinație dulce și răcoritoare.


Într-o zi, verișorii cei zburdalnici mi-au cerut o comandă specială: ”Nana Vica, vrem înghețată în trei straturi colorate!”. Așa că am mai făcut o compoziție de caise coapte (de fapt am furat niscai ducleață făcută de mama) și iaurt, pepene galben și mentă și un strat de mure dulci și iaurt. Bucuria lor după o doză de zburdat pe afară.

Iris, 6 luni

31 iul. 2016

Hop și țup, a venit vara și s-a făcut jumătate de an. Mai întâi numeri în minute, apoi în ore, după prima zi te referi la zile, încet ele se adună în săptămâni, apoi le pierzi șirul, copilașul crește și ele se transformă în luni, ani... dar toate ele sunt o adunare de momente, clipe neprețuite cu parfum de bebeluș, gângureli, rostogoliri, mutrițe, zâmbete, lacrimi, toate la un loc, ca ingredientele unei gogoașe.


De șase luni, zilele de joi au devenit speciale pentru mine. Ca și cele de sâmbătă, bineînțeles. Teama, deși le așteptam cu atâta nerăbdare, durerea fizică, deși parcă adunasem destul curaj ca să pot trece prin ea, apoi eliberarea, magia, starea de fericire ținându-mi la sân pruncul abia născut. Timpul trece și parcă nu mai ții minte chiar totul și de asta uneori în diminețile de joi sau serile de sâmbătă fac un exercițiu de reamintire, în timp ce-mi văd copilașii crescând, încerc să retrăiesc prin gând momentele, primele clipe cu ei.

Luna asta ne-a prins pe drumuri, e lună de vară și vacanță. Ne-am făcut bagajele (în care am pus și o răceală mucoasă împărțită la doi) și am poposit cu mic, cu mare pe meleaguri natale. Multele au fost și sunt noi pentru micuța Iris, dar asta ne-a făcut să ne dăm seama că e un copilaș adaptabil și ”înțelegător” atâta vreme cât ne păstrăm programul (de somn mai ales), suntem mereu conectați și mă are aproape pentru mesele de lăptic.

S-a lăsat purtată peste tot, ba în vizite pe la rude, întâlniri cu prieteni, diverse treburi administrative de rezolvat, plimbări în căutarea locurilor mai umbroase și răcoroase din canicularul și gălăgiosul București. Pe la muzeu (foarte fain a fost refăcut Antipa!) și piese de teatru cu frățiorul Lucacin, la târguri de produse tradiționale, librării și alte câteva locuri. Apoi am ajuns acasă, la bunici, unde e bine, aer curat din plin, verișorii puși pe zburdat și ghidușii, iar grădina-i plină de bunătățuri gata de cules, așa că am început să umplem un nou borcan de dulceață de amintiri.

Dacă tot profităm noi cei mari de cele bune din grădină, iaca a venit timpul (să mă piște cineva de piele că tot nu-mi vine să cred că zboară el așa repede) să mai așezăm pe cineva la masă (la masa reală, că cele de lăptic nu se pun, sunt incluse :) ). Micuța pofticioasă, căreia mama i-a dat să guste dintr-o zmeură (cum se putea altfel?), dintr-o caisă dulce, un măr, o pară, fără să mai aștepte fix împlinirea celor 6 luni, așa cum a procedat cu bobulmicdemac. Deja observasem la ea curiozitatea cu care se uită la noi când mâncăm ceva cu poftă și mai mai să-ți ia și ea din mână bucățica ce crede ea că i se cuvine. Nu știu încă cum va fi aventura în lumea gurmanzităților pentru Zmeurica, dar știu că o luăm încetișor, fără stres și prea multe reguli stricte, căci putem să ne considerăm cu niscai experiență în domeniu, trecând deja prin asta cu Lucacinul.

Pitica a devenit și mai mobilă și de câteva săptămâni e ca un titirez, se rostogolește deja și de pe burtă pe spate, apoi țup invers, se rotește și se întinde după jucării sau alte obiecte din vizorul ei și are ceva intenții de a se ridica în patru labe, iar asta îmi dă câțiva fiori de bucurie.


Când mi-am propus să documentez în povești lună de lună primul anișor al lui Iris am vrut să le completez pe fiecare cu câte o poveste despre flori - flori de hârtie, prime semne de primăvară în balcon, un oraș în floare, flori de Iris, o grădină de trandafiri. Luna asta ne-a găsit într-o altă grădină minunată, cea de acasă, plină de flori în diverse culori și parfumuri. Multe dintre ele și comestibile, deși prea puțin se cunoaște despre asta. Am cercetat un picuț despre câteva dintre ele (asta mi-a dat o poftă să aflu mai multe despre acest subiect) și am făcut un tort cu flori cristalizate. Nu se poate ca pentru Lucacin să fi făcut un desert în fiecare lună, iar pentru Zmeurica încă niciunul, așa că acum i-am făcut loc printre celelalte povești. Despre povestea asta în mai multe cuvinte și fotografii în curând, dacă aveți nițică răbdare.

Buzunărașe cu cireșe (și alte fructe de vară)

20 iul. 2016

Cred că mulți dintre noi facem asocieri între gusturi și anotimpuri, între gusturi și perioade din viață, între gusturi și amintiri. Cireșele sunt cu siguranță un memento al verilor călduroase, cu soare mult și mai multe fructe.


Verile călduroase, în special cele din copilărie, care aveau un farmec aparte. Amintirile mele cu cireșe din copilărie mă duc la cireșul din grădina de acasă care mai dă fructe și acum. Urcam fără griji și frică (exceptându-le pe ale mamei) în el ca să ajung la fructele cele mai coapte și roșii, aproape negre spre sfârșitul sezonului. Mă mânjeam pe mâini cu dulceața lor și le foloseam drept marfă în micul meu magazin improvizat. Mai erau cireșele albe din curtea mătușii mele, unde urcam împreună cu verișorii să culegem de compot sau dulceață. Culesul pe atunci pentru cantități mari era o corvoadă pentru noi, strâmbam din nas și evocam diverse neputințe fizice bine gândite, astfel încât să-i păcălim pe părinți. Mai erau apoi rândul de cireși de la marginea satului, unde eu ajungeam cam rar, căci eram cam mică să fiu lăsată să merg tocmai până acolo, dar auzeam povești cu găleți pline de cireșe mari, cărnoase. Îmi aduc aminte că tânjeam după cireșe mășcate, așa cum vedeam în desenele din cărțile lui tata, și uneori chiar ele apăreau ca un cadou adus de Moș Gerilă în mijloc de vară. Crescută cu fructe pe care le culegeam singură, nu-mi plăceau fructele culese și stătute de câteva zile. Cu acest defect am crescut și-l am și acum. Îmi amintesc când am ajuns în București, mergeam la piețele din oraș și vedeam cum se vând fructele, majoritatea bătute și zdrobite, cam strâmbam din nas la aspectul lor. Pe tarabele piețelor unde mergem acum, fructele și legumele par a fi abia culese, frumos aranjate în caserole... totuși gustul unora dintre ele nu se aseamănă nici pe departe cu cel al amintirilor mele. Oare amintirile au gust? Sigur că da.


Am făcut aceste buzunărașe din aluat fraged umplute cu cireșe anul trecut la începutul lui iunie. Îmi amintesc că i-am făcut o surpriză micului Lucacin abia trezit din somnul de prânz, ce boierie cu gust de copilărie. S-a uitat la ele, un pic încă somnoros, apoi a gustat cu mare poftă. Eu însă nu m-am putut prea mult bucura. Eram în primul trimestru de sarcină cu Zmeurica și nici nu știu cum am avut putere să le fac, căci de mâncat nici nu a fost vorba. Așa că vă dați seama cu ce entuziasm am așteptat eu sezonul cireșelor de vara asta, fie el și foarte scurt, fie ele și mai cu aspect, dar fără gust cumpărate de la magazin, cireșe să fie. Rețeta este o adaptare din cartea Homemade with Love, the Jennifer Perillo, dar o variantă online poate fi găsită și pe blogul ei, aici.

Aluatul:
  • 210 gr făină
  • 3/4 lg sare fină
  • 40 gr zahăr brun
  • 170 gr unt rece, tăiat în 10 -12 cuburi
  • 3 Lg apă foarte rece
Umplutura:
  • 200 - 300 gr cireșe, fără sâmburi
  • 2 Lg zahăr brun
  • 1 1/2 lg făină
  • un pic de sare
Finisare:
  • 1 ou
  • zahăr brun
Note:  lg - linguriță, Lg - lingură

Pregătirea aluatului:

Se amestecă făina, sarea și zahărut într-un bol mare. Se pun bucățile de unt peste și cu ajutorul a două cuțite se sfarâmă și se încorporează totul până capătă un aspect nisipos, cu bucăți mici de unt pe ici-colo. E ok să se folosească un robot de bucătărie sau chiar cu degetele, dar cheia acestui aluat e să rămână cât mai rece, astfel încât untul să nu se topească în procesul de amestecare, ca în orice pâte brisée. Se stropește cu apa rece și apoi se amestecă cu o furculiță până aluatul se adună într-o bulgăre. Se învelește într-o folie de plastic și se pune la frigider pentru vreo 30 de minute.


Umplutura:

Cireșele, fără sâmburi și tăiate în jumătăți se amestecă într-un bol cu zahărul, sarea și făina.


Asamblarea și coacerea:

Cuptorul se preîncălzește la 200°C.

Aluatul răcit și mai vârtos se întinde într-o foaie de vreo 3-5mm grosime, pe o suprafață bine pudrată cu făină. La fel ca mai sus, trebuie lucrat rapid, altfel devine moale și lipicios. Se decupează apoi cu ajutorul unui pahar sau alt obiect cu gură rotundă, discuri de vreo 6-8 cm diametru. Din aluatul rămas se întinde iar foi și se decupează alte discuri. Nu uitați de făină!

Se mută discurile pe o tavă de copt acoperită cu hârtie. Se pune câte o linguriță de umplutură - cam 2-3 jumătăți de cireșe și un pic de sucul format - pe o parte a fiecărui disc de aluat, lăsând marginile goale. Se împăturește apoi cealaltă parte a discului peste umplutură, cu ajutorul unei furculițe se sigilează marginile rotunde ale aluatului. E ok ca aluatul să mai crape pe ici-colo, chiar se poate înțepa cu vârful unui cuțit, pentru a lăsa aburii să nu umfle buzunărașele.

Oul se bate bine cu câteva picături de apă și se unge suprafața buzunărașelor. Se presoară nițel zahăr brun peste ele și se dau la cuptor pentru vreo 15 minute până se rumenesc nițel. Se mai lasă câteva minute pe tava de copt, apoi se transferă pe un grătar pentru a se răci complet. Asta dacă mai aveți răbdare, căci tare bune sunt călduțe și fragede.


Anul acesta buzunărașele astea au avut un mai mare succes. Chiar dacă am trăit un fel de déjà vu când le-am făcut, Lucacinului i-au fost iarăși drept surpriză - de data asta după ce l-am adus de la grădiniță, gustul și frăgezimea lor au fost ceva nou. Secretul acestor buzunărașe e imperfecțiunea, de fapt acesta-i secretul oricărui desert cu fructe, mai ales coapte, cred eu. Când am ajuns acasă la ai mei, n-am rezistat și le-am făcut iarăși, de data asta cu ce fructe am prins prin grădină - vișine, coacăză, zmeură și caise. Cireșe nu am mai găsit, căci s-au terminat demult. Tava de copt s-a umplut de culori și gusturi, unele mai dulci altele mai acrișoare.


Dacă tot veni vorba de fructe și deserturile făcute cu ele, la începutul verii mi-am făcut un mic cadou și mi-am luat cartea pe care mi-o doream de ceva vreme și despre care am mai pomenit aici pe blog. Este vorba de Sweeter off the Vine: Fruit Desserts for Every Season, de Yossy Arefi. N-am luat-o în bagajul de vacanță, abia de am apucat să o răsfoiesc nițel, dar știu că mă așteaptă ea cuminte printre celelalte cărți de gătit. Abia aștept!